Există oameni care primesc la naștere tot ce le trebuie pentru a reuși și totuși eșuează. Și există oameni ca István, care pornesc fără nimic, fără părinți, fără siguranță, fără promisiuni, și totuși ajung exact acolo unde alții doar visează. S-a născut pe 26 mai, în anul 2000, la Târgu Secuiesc, într-o lume care nu părea să-i pregătească altceva decât statistica rece a abandonului. La doar două luni, a fost luat în grijă de o femeie din Covasna, iar mai târziu, la 11 ani, a ajuns în centrul de plasament. L-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu doi ani – un student la Medicină care vorbea despre viață cu luciditatea omului care i-a simțit greutatea, i-a văzut fețele și a ales să meargă mai departe. Atunci i-am spus povestea, iar cuvintele lui au ajuns la mii de oameni. Azi, revenim la ea pentru a descoperi cum a continuat. Kalányos István este acum medic, absolvent, un om care a sfidat prejudecățile și care arată că îți poți scrie singur destinul, chiar dacă prima pagină a vieții tale e goală. - István, ai reușit! Ești absolvent de Medicină. Cum ai trăit momentul în care ai devenit, oficial, doctor? Ce ai simțit în ziua absolvirii? Sincer să fiu, când mi-au rostit numele și am primit diploma, în același timp m-au cuprins o mulțime de sentimente. Bucurie, pentru că de acum înainte pot folosi în situații reale ceea ce am învățat, ușurare că s-a terminat facultatea și un pic de tristețe, pentru că astfel s-a încheiat o perioadă care, timp de mulți ani, a făcut parte din viața mea de zi cu zi, și acum începe un capitol complet nou. Cum stăteam acolo, mi-am amintit începutul. Prima zi, când directoarea centrului de plasament m-a dus, mi-a lăsat bagajele în fața căminului și, din acel moment, am rămas pe cont propriu. Am cărat totul singur înăuntru, apoi am stat toată ziua în pat și am fost trist. Mi-a fost teamă de nou, îmi lipseau ceilalți din centrul de plasament și aveam sentimentul că poate nu mă voi integra cu adevărat aici. Mediul îmi era străin, iar oportunitățile, care pentru alții erau firești, pentru mine erau provocări noi. La început, eram și într-o situație financiară incertă și de multe ori trebuia să cântăresc pe ce să cheltuiesc, ce este cu adevărat important. Acești șase ani nu numai că m-au pregătit profesional să devin medic, ci m-au pregătit și pentru viață. Am învățat să mă descurc singur, să gestionez situații atunci când nu era nimeni acolo să le rezolve în locul meu. Am învățat să îmi împart timpul și energia, să îmi rezolv singur problemele și să cred că pot să merg mai departe chiar și atunci când este greu. De aceea, când m-am uitat acum la mama mea adoptivă, la partenera mea și la cei care au fost alături de mine în acești șase ani, am simțit în același timp o recunoștință profundă și mândrie. Am văzut în ochii lor cât de emoționați erau și am știut că este și succesul lor, nu doar al meu. În ziua absolvirii, am simțit că, deși s-a încheiat o perioadă grea, dar frumoasă, acum începe un drum cu o responsabilitate și mai mare și plin de provocări. Și știu că tot ce am trăit până acum, de la singurătatea primei zile, la sentimentul de inferioritate și nesiguranță, m-a făcut mai puternic și mă va ajuta să parcurg și următorul capitol. - Îți amintești ce simțeai când, copil fiind, spuneai că vrei să devii medic? Ce i-ai spune azi acelui copil? Probabil aveam trei sau patru ani când mama mea adoptivă m-a dus la medicul de familie pentru un vaccin. Doctorul m-a întrebat ce vreau să fiu când voi crește, și eu am spus: medic. De atunci, oricine m-a întrebat, am răspuns mereu la fel, iar acum a venit momentul ca acest lucru să devină realitate. Nu știam atunci cât de lung și greu va fi drumul până acolo, dar în interior eram sigur că aceasta este calea mea. Mama mea adoptivă a crezut mereu în mine, dar când am ajuns la centrul de plasament, au fost adulți care nu au crezut că voi reuși. Unii nici măcar nu credeau că voi termina liceul. Copiii însă mi-au fost mereu alături, au fost mândri de mine, m-au susținut, m-au respectat pentru ceea ce mi-am propus și acest lucru mi-a dat multă putere să continui. Astăzi, când mă gândesc la acel băiețel care stătea în cabinetul medical, aș vrea să știe că atunci nu bănuia cât de puternic era. Dar a venit ziua când el însuși a devenit cea mai puternică dovadă a acestui lucru. - Spune-ne puțin despre anii de facultate. Care au fost cele mai grele momente? Dar cele mai frumoase? Când am ajuns pentru prima dată la Târgu Mureș, am simțit că am ajuns într-o lume complet diferită. Până atunci nu mai fusesem niciodată într-un oraș mare, în afara orașului natal nu văzusem clădiri atât de mari, străzi atât de largi, un trafic atât de intens. Doar stăteam și priveam în jur, încercând să înțeleg că de acum înainte aici va trebui să mă descurc. Directoarea centrului de plasament m-a adus, mi-a lăsat bagajele în fața căminului, apoi a plecat. Am dus singur totul în camera mea. Când am terminat, m-am întins pe pat și am stat în liniște. Mi-a fost teamă de nou, îmi lipseau ceilalți din centrul de plasament și mă simțeam foarte singur. Materia în sine nu era o problemă, pentru că îmi plăcea să învăț, dar după cursurile lungi și mai ales după stagiile clinice din anii de spital, de multe ori eram atât de obosit și flămând încât abia așteptam să ajung acasă. Nici din punct de vedere financiar nu a fost ușor, de multe ori trebuia să împart cu mare grijă banii. A fost o dată când mi-au rămas 3 lei pentru un weekend și mi-am cumpărat câteva felii de salam, cu care am rezistat până luni, când mi s-a virat bursa. Dar asta nu m-a întristat niciodată. Eram fericit că sunt pe drumul spre scopul meu. În ciuda tuturor greutăților, au fost momente care au meritat. Nu voi uita niciodată acel stagiu de medicină internă, când îl așteptam pe profesor și eu am intrat să vorbesc cu un pacient în vârstă. Mi-a spus că toți copiii lui locuiesc în străinătate și nu vin niciodată la el. Cu lacrimi în ochi mi-a mulțumit că am vorbit cu el, pentru că de multă vreme nu mai vorbise cu nimeni. Mi-a spus că voi fi un medic bun. Această frază mi-a rămas adânc în suflet, pentru că am realizat că un medic bun nu este bun doar pentru că știe tot din cărți, ci pentru că este atent, oferă din timpul său și este prezent lângă pacient. Facultatea nu mi-a oferit doar cunoștințe, ci și oameni care au devenit importanți în viața mea. În anul patru mi-am cunoscut partenera, și de atunci nu a trebuit să parcurg acest drum singur. Am avut alături un sprijin stabil, care m-a ajutat să trec peste perioadele mai grele și cu care am putut sărbători succesele. Dacă e să mă întorc în trecut, anii de facultate nu m-au format doar profesional, ci și ca om. M-au învățat să fiu perseverent și să mențin echilibrul în viața de zi cu zi: cum să îmi împart banii, să îmi rezolv singur problemele și să mă descurc oriunde. Am realizat că umanitatea și relațiile sunt la fel de importante ca și cunoștințele și că uneori cea mai mare putere vine din cele mai simple momente. - Ai spus că vrei să alegi medicina de urgență. De ce această specializare? Ce te atrage la ea? Am fost mereu genul de persoană care poate performa cel mai bine atunci când trebuie să ia rapid o decizie și să acționeze imediat. La secția de urgențe, fiecare minut contează, iar această dinamică mă motivează foarte mult. Îmi place că aici nu este nevoie doar de cunoștințe, ci și de capacitatea de a rămâne calm sub presiune și de a găsi imediat cea mai bună soluție. În plus, aici nu te specializezi într-un singur domeniu: la urgențe trebuie să știi câte ceva din fiecare ramură. Poate ajunge un copil de patru ani cu febră, unde pe lângă tratament este la fel de importantă liniștirea și apropierea umană, sau o victimă politraumatizată dintr-un accident, aflată chiar în comă, unde respectarea strictă și rapidă a pașilor de resuscitare este o chestiune de viață și de moarte. Dar există și o altă latură: la urgențe, de multe ori întâlnești oamenii în poate cea mai rea zi din viața lor. Și să fii acolo când cineva are cu adevărat nevoie de tine, fie pentru o intervenție salvatoare, fie doar pentru o vorbă liniștitoare și încurajatoare, îmi oferă un puternic sentiment al vocației. Simt că acesta este domeniul în care aș putea folosi la maximum tot ceea ce am învățat până acum și umanitatea pe care am acumulat-o de-a lungul anilor. - Te simți pregătit pentru acest ritm? Crezi că viața ta de până acum te-a antrenat pentru genul ăsta de provocări? Da, simt că viața mea de până acum m-a pregătit pentru asta. Încă din copilărie am ajuns de multe ori în situații dificile, unde a trebuit să iau decizii rapide și să mă adaptez. Am învățat să rămân calm chiar și atunci când presiunea este mare și să găsesc soluția, chiar dacă la început nu este evidentă. Acest tip de abordare cred că este cel puțin la fel de important la urgențe ca și cunoștințele profesionale. - Intenționezi să te înscrii anul acesta la examenul de rezidențiat? Cum te pregătești pentru el și ce emoții ai în legătură cu acest pas? Da, pe 16 noiembrie anul acesta voi avea examenul de rezidențiat. M-am apucat de pregătire de ceva timp, învăț zilnic și acum am început și repetarea. Materialul este vast, trebuie să înțelegi și să corelezi multe domenii, dar încerc să avansez constant. Pentru mine este important: ca, pe lângă învățat, să îmi păstrez echilibrul, de aceea am grijă să îmi fac timp și pentru relațiile mele. Așa cum am spus și înainte, consider relațiile foarte importante în viață, de aceea îmi fac conștient timp pentru partenera mea și mă ocup mult de Toby, cățelul meu de patru luni. Ei doi îmi oferă enorm din punct de vedere emoțional, mă ajută să mă încarc cu energie. - Ne-ai spus în trecut că vrei să rămâi în România. Mai simți la fel și acum, după toți acești ani de studii și contact direct cu sistemul medical? Da, vreau în continuare să rămân acasă și scopul meu este să lucrez la UPU, la spitalul de urgență din Cluj-Napoca, pentru că acum locuiesc aici. În timpul facultății am avut ocazia să dobândesc experiență și în străinătate prin Erasmus, și acolo am văzut că nu există un sistem de sănătate perfect, peste tot există probleme, doar că de altă natură. Acest lucru m-a întărit în convingerea că nu trebuie să cauți sistemul fără cusur, ci locul unde îți poți face munca cu cea mai mare dedicare. Sunt conștient că sistemul de sănătate din România are lipsuri, de multe ori le-am trăit și din interior. Mulți pleacă din această cauză în străinătate, lucru pe care îl înțeleg, dar pentru mine nu a fost niciodată o opțiune reală. Dimpotrivă, acest lucru m-a întărit în dorința de a rămâne și de a încerca să contribui la schimbare. Nu cred că pot reforma singur sistemul, dar cred că prin atitudinea mea, prin munca mea și prin felul în care mă raportez la oameni pot îmbunătăți măcar puțin viața de zi cu zi. - Cum ai simțit relația cu colegii și profesorii în timpul facultății? Ai simțit vreodată nevoia să demonstrezi mai mult, din cauza trecutului tău? Am avut o relație foarte bună atât cu colegii mei studenți, cât și cu profesorii. Nu am simțit niciodată că, pentru că provin dintr-un centru de plasament, ar trebui să demonstrez mai mult. Mulți m-au sprijinit, au fost alături de mine și m-au încurajat în perioadele mai grele. Au fost medici care nu doar profesional m-au ajutat, ci, de exemplu, mi-au oferit sfaturi la burse, concursuri sau chiar mi-au scris recomandări. Și relația cu colegii de grupă a fost bună, ne-am putut baza mereu unii pe alții la pregătirea pentru examene, schimbul de notițe. Pentru mine a însemnat mult să învăț într-un mediu în care nu conta originea sau trecutul, ci ce fel de om ești și cât de mult muncești pentru ceea ce îți dorești să obții. - Privind în urmă, ce te-a ținut pe linia de plutire în momentele grele? Ce te-a făcut să nu renunți? Am simțit întotdeauna foarte puternic faptul că trebuie să devin medic și acest lucru nu m-a lăsat niciodată să mă gândesc serios să renunț. Știam că, dacă acum m-aș abate de la drum, nu ar fi doar o decizie din prezent, ci și o promisiune încălcată față de mine, cel din trecut. - Ce reacție a avut mama care te-a crescut când ai absolvit? Ce înseamnă pentru tine azi relația cu ea? Ea a fost mereu cu mine pe acest drum. A văzut și bucuriile, și eșecurile. A fost alături de mine și când m-am îndoit, și când am sărbătorit. A venit și la absolvire, a stat acolo, deși este deja în vârstă și să facă un drum atât de lung nu a fost ușor pentru ea. Pentru mine a fost un cadou uriaș, pentru că am simțit că nu doar în suflet, ci și fizic este alături de mine în unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Pentru mine, ea nu este doar mama mea adoptivă, ci mama mea. Ea a fost cea care m-a învățat să vorbesc, mi-a ținut mâna la primii pași nesiguri în această viață adesea grea și mi-a arătat direcția când am avut nevoie. Sunt recunoscător pentru cei 11 ani (de la vârsta de două luni până la 11 ani) pe care i-am petrecut cu ea – a fost una dintre cele mai definitorii perioade din viața mea, care m-a format și mi-a dat putere să fiu astăzi aici. - Cum îți imaginezi viața ta de medic peste 5 ani? Unde te vezi? Până atunci mă văd deja medic specialist de urgență aici, în Cluj-Napoca. Aș vrea să obțin și titlul de doctor și, dacă se va putea și voi avea suficient timp, mi-ar plăcea să predau și la facultate. Dar dacă programul meu va deveni prea încărcat, atunci aș renunța la acest lucru (la oportunitatea de a preda), pentru că pentru mine, în primul rând, contează partenera mea și cățelul meu, Toby. Este important ca, pe lângă profesie, să îmi păstrez echilibrul în viață. - Ce mesaj ai pentru tinerii care ies acum din sistemul de protecție și cred că nu au nicio șansă? În sistemul de protecție a copilului, din păcate, sunt multe probleme și, dacă am vorbi în detaliu despre ele, nu am termina interviul. Pe scurt, aș spune că una dintre cele mai mari probleme este atunci când educatorii nu sprijină copiii, ci mai degrabă îi împiedică. În loc să primească încurajare și cuvinte de susținere, de multe ori aud certuri, batjocură sau remarci disprețuitoare, și astfel li se ia și puțina încredere în sine care le-a rămas. În perioada în care am locuit acolo, adesea eram înconjurat doar de răutate, bârfe, minciuni și vorbire disprețuitoare. Copiii văd toate acestea și văd și că, oricât ar face, munca sau comportamentul lor bun nu sunt niciodată cu adevărat apreciate. Sunt situații în care certurile ajung până la agresiune fizică, mai ales împotriva celor mai mici, lucru deosebit de trist. Fiecare copil ar avea nevoie de cineva care să creadă în el, să îi vadă potențialul și să îl încurajeze în momentele grele. Copiilor le-aș transmite doar atât: să nu le fie frică să ceară ajutor. Dacă sunt tratați rău, dacă nu primesc ce li se cuvine, să meargă și să vorbească deschis despre asta și să ceară ajutor. - Dacă ai putea schimba un singur lucru în sistemul de protecție a copilului din România, care ar fi acela? Dacă aș putea schimba un singur lucru în sistemul de protecție a copilului din România, atunci aș înlocui educatorii și conducerea și aș introduce controale mult mai stricte și mai frecvente. În perioada în care am locuit acolo, controalele se desfășurau de obicei în felul următor: se anunța dinainte ziua vizitei, noi făceam curățenie, puneam totul în ordine și încercam să arătăm doar „partea frumoasă” a lucrurilor. Problemele reale nu ieșeau astfel niciodată la suprafață. - Care e definiția fericirii pentru tine acum? S-a schimbat față de ce spuneai în urmă cu doi ani și jumătate? Pentru mine, fericirea înseamnă acum nu doar să muncesc pentru a o atinge, ci, faptul că, în calitate de medic, să pot face ceea ce iubesc, având alături oamenii dragi mie și, bineînțeles, cățelul meu. Se încarcă...