Zeci de lătrături se aud cum te apropii de adăpostul de câini din Câmpul Frumos – mai exact, chemările a 162 patrupezi care strigă după ajutor. În cuști, își lipesc boturile de gratii, cu speranța că poate, astăzi, vine cineva pentru ei și că își vor găsi un „acasă”. Am trecut pe lângă fiecare cușcă. La început, câinii păreau nerăbdători și temători, dar când mă apropiam și le întindeam mâna prin gard, începeau să mă lingă, să dea din coadă – de parcă îmi spuneau: „Ia-mă pe mine, alege-mă pe mine” Unii păreau obișnuiți deja cu vizitatorii care trec pe acolo și atât. Stăteau resemnați, ca și cum gândul lor era: „A mai venit cineva să ne vadă dat tot aici rămânem”. Adăpostul nu mai face față. De ce? Propun un exercițiu de imaginație: săptămâna trecută au fost capturați patru câini, dar doar trei au fost adoptați. E un dezechilibru care se repetă, o realitate tot mai apăsătoare. Până când putem să-i adunăm aici, între gratii, fără o soluție reală? Adăpostul a fost preluat anul acesta, pe 2 iunie de firma Urban Locato, după ce Tega s-a retras din motive birocratice. Szabó Mária, noua administratoare, spune că nu a fost vorba despre curaj. În prezent, adăpostul găzduiește 162 de câini, iar ideea de eutanasiere este departe de gândurile celor care se ocupă de adăpost. Deși ar exista spațiu pentru extindere, fondurile sunt o problemă. Li se cere să taie din cheltuieli – avem guvern, dar realitatea din teren e una de supraviețuire. Între timp, munca zilnică e dusă mai departe de o mână de angajați și voluntari – șapte angajați permanenți și 8 voluntari, care vin regulat, să ajute la îngrijirea câinilor. O mare parte din hrana animalelor vine din donații de la firme. Áfonya și Szeder, Róna, Lea, Domino, Beni, Kroki, Mambo, Dia, Joker, Zsuzsi și Morgó – Aceștia sunt doar câțiva dintre câinii ale căror povești le-am spus în cadrul campaniei noastre. În spatele gardurilor, însă, sunt zeci de alți ochi care încă așteaptă. Așteaptă un stăpân, o mână care să-i mângâie, o șansă la o viață adevărată – nu doar la supraviețuire. Pentru unii dintre ei, timpul se scurge dureros de repede. Nu știm când va veni ziua în care, din lipsă de spațiu sau soluții, vor fi eutanasiați. Într-un colț al adăpostului, printre lătrături și pași de oameni grăbiți, un câine se uită direct în ochii tăi. Nu spune nimic, dar totul e acolo: speranță, teamă, o urmă de resemnare și o dorință simplă: să nu mai fie unul dintre zecile care latră, ci unul dintre puținii care ajung acasă. Se încarcă...