Președintele american Bill Clinton dorea sincer să aducă Rusia în NATO. Țările europene, însă, s-au opus vehement, în special Germania. Documente desecretizate din anii 1990 dezvăluie strategia dublă a cancelarului german Helmut Kohl, scrie Der Spiegel. Prânzul se terminase și cafeaua fusese adusă în aripa de est a Casei Albe, însă președintele american Bill Clinton, în vârstă de 48 de ani, și președintele rus Boris Elțin, în vârstă de 63 de ani, încă nu schimbaseră niciun cuvânt despre expansiunea estică a NATO. În cele din urmă, Clinton i-a pus mâna pe braț oaspetelui său și a spus: „Boris, un ultim lucru: referitor la NATO: Vă rog să rețineți că nu am spus niciodată că nu ar trebui să luăm în considerare aderarea Rusiei... la NATO. Așadar, atunci când vorbim despre extinderea NATO, punem accent pe incluziune, nu pe excludere.” Apoi, a adăugat: „Obiectivul meu este să colaborez cu dumneavoastră și cu alții pentru a maximiza șansele unei Europe cu adevărat unite, nedivizate și integrate.” „Înțeleg”, a răspuns Elțin. „Și vă mulțumesc pentru ceea ce ați spus.” Summitul americano-rus în cauză a avut loc în septembrie 1994. Cinci ani mai târziu, Polonia, Cehia și Ungaria s-au alăturat alianței, urmate de alte 11 țări europene, ca parte a expansiunii spre est a NATO. Însă Rusia, cea mai mare țară de pe Pământ, nu a fost una dintre ele. Includerea Rusiei ar fi făcut din NATO cea mai puternică alianță militară din istoria omenirii, întinzându-se de la San Francisco la Vladivostok, deținând controlul asupra a aproape tuturor armelor nucleare din lume la acel moment. Dintre puterile nucleare oficiale, doar China nu ar fi fost membră. Dar această viziune nu a devenit niciodată realitate. Dimpotrivă, relația dintre Rusia și Occident s-a deteriorat semnificativ de atunci. Sub succesorul lui Elțin, Vladimir Putin, Moscova este probabil acum la fel de departe de aderarea la NATO precum era sub dictator de la Kremlin Iosif Stalin. Și politica externă agresivă a lui Stalin a fost cea care a dus la fondarea NATO în 1949. Unii politicieni occidentali sunt chiar îngrijorați că Putin ar putea lansa un atac împotriva NATO în urma unei potențiale victorii în Ucraina. Care a fost, așadar, intenția președintelui SUA când a discutat despre posibila aderare a Rusiei la NATO cu vizitatorul său? A fost ideea gândită serios, așa cum a insistat Clinton după invazia rusă completă a Ucrainei în 2022, când a spus că, pe tot parcursul președinției sale, „am lăsat ușa deschisă pentru o eventuală aderare a Rusiei la NATO”?. Sau este Putin cel care ar fi trebuit crezut, cel care l-a contrazis pe Clinton și a creat impresia că nu a existat niciodată o cale pentru Rusia de a deveni membră a alianței? A irosit Occidentul ocazia de a convinge Moscova să abandoneze calea care a dus în cele din urmă la atacul asupra Ucrainei? Publicația Der Spiegel a examinat documente germane clasificate anterior, care datează din 1994. Acesta a fost anul în care statele membre NATO au luat decizia fundamentală de a accepta țări care aparținuseră anterior Pactului de la Varșovia. Documentele provin din arhiva privată a uneia dintre persoanele implicate în această decizie și din colecția de dosare pe care Institutul de Istorie Contemporană o publică periodic în numele Ministerului German de Externe. Documentele includ scrisori adresate lui Clinton de către cancelarul german Helmut Kohl, rapoarte ale diplomaților germani la Moscova și Washington și analize interne compilate pentru ministrul german de Externe Klaus Kinkel. Conform documentelor, Clinton chiar lua în considerare includerea Rusiei în NATO. Aceasta era „poziția oficială a SUA”, a relatat ambasadorul german Thomas Matussek, de la Washington, în 1994. Clinton, un sudist vesel și optimist, credea că generația sa – noua generație – avea o responsabilitate specială pentru modelarea viitorului. Și credea că Războiul Rece demonstrase că aproape orice este posibil. Guvernul SUA discuta periodic la acea vreme cu aliații săi despre posibilitatea aderării Rusiei, cum ar fi pe 15 ianuarie la sediul NATO din Bruxelles. Ambasadorul SUA Strobe Talbott venise cu avionul, un prieten universitar al lui Clinton, expert în Rusia și cel mai important consilier al președintelui în ceea ce privește extinderea spre est a NATO. Talbott i-a informat pe ambasadorii NATO reuniți despre poziția lui Clinton. Ulterior, reprezentantul german a scris la Bonn că, dacă alianța ar urma abordarea SUA, chestiunea aderării Rusiei ar trebui abordată „în doar câțiva ani”. Câteva săptămâni mai târziu, un diplomat german a raportat de la Washington că Talbott a identificat chiar și un calendar, spunând că procesul putea începe în jurul anului 2004. Documentele puse acum la dispoziție arată, totuși, că Clinton și Talbott au întâmpinat o rezistență semnificativă. Clinton tocmai fusese ales la Casa Albă anul precedent, iar Talbott era nou-venit la Departamentul de Stat, lucrând anterior ca jurnalist pentru revista Time. Cei doi nu reușiseră nici măcar să-i convingă pe angajații experimentați din propriul guvern de planul lor, așa cum s-a arătat surprinsă o delegație a Ministerului de Externe german în 1994. Germanii s-au întâlnit cu înalți oficiali de la Departamentul de Stat al SUA, Casa Albă, Pentagon și CIA. Toți au spus că nu pot înțelege de ce Clinton nu și-a „schimbat de mult” abordarea față de posibila aderare a Rusiei la NATO. Un membru al personalului Ambasadei Germaniei a numit întâlnirea „remarcabilă”. Președintele SUA s-a confruntat, de asemenea, cu dificultăți semnificative din partea aliaților din Europa, în special din partea guvernului Kohl. În ceea ce privește posibila includere a Rusiei în NATO, guvernul german a fost extrem de flexibil. Aderarea Rusiei ar fi „certificatul de deces” al alianței, s-a plâns ministrul Apărării, Volker Rühe, un membru important al creștin-democraților (CDU) ai lui Kohl - deși Rühe și-a schimbat ulterior poziția. Diplomații de la Bonn au prezentat liste lungi de îngrijorări: diferențele interne ar deveni prea extreme, NATO nu ar fi capabilă să ia decizii. În plus, alianța era o „poliță de asigurare împotriva instabilității rusești” - o politică care nu ar fi dat roade dacă Moscova ar fi devenit membră. Cel mai important, însă, dacă Moscova devenea parte a alianței, soldații occidentali ar fi putut fi nevoiți să „apere Rusia la granița cu China (energia nucleară) și cu Mongolia”. Un astfel de lucru era de neimaginat, ar fi slăbit credibilitatea articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, care prevede că un atac asupra unui membru al alianței este un atac asupra tuturor membrilor. În concluzie: „Aderarea Rusiei ar însemna sfârșitul alianței așa cum o știm”. Era o preocupare fundamentală care nu putea fi pur și simplu ignorată. Bonn nu credea că nici măcar o Rusie cu o democrație solidă ar putea face vreodată parte din alianță. Deoarece alți membri europeni ai NATO împărtășeau această opinie, era dificil de imaginat cum ar fi putut Rusia să devină vreodată membră, mai ales pentru că deciziile de aderare în cadrul alianței trebuie luate în unanimitate. Ani mai târziu, succesorul lui Clinton, George W. Bush, nu a reușit să asigure aderarea Ucrainei la alianță din cauza opoziției cancelarului german Angela Merkel și a altor lideri europeni. Totuși, Kohl și Kinkel nu doreau să alieneze Kremlinul. Un grup de lucru format din membri ai personalului Cancelariei, Ministerului de Externe și Ministerului Apărării a formulat un document de poziție care a fost distribuit în noiembrie 1994 tuturor reprezentanțelor germane din străinătate. Acesta suna astfel: „Rusia – la fel ca Ucraina și Belarus – nu poate obține aderarea nici la UEO, nici la NATO. Cu toate acestea, declarațiile publice în acest sens trebuie evitate, având în vedere acordurile dorite cu conducerea de la Moscova.” Uniunea Vest-Europeană (UEO)a fost o alianță defensivă europeană care a fost ulterior dizolvată. Când ministrul rus de externe, Andrei Kozirev, l-a întrebat la un moment dat pe omologul său german ce are Germania împotriva aderării țării sale la NATO, Kinkel a venit rapid cu o scuză. NATO, a spus el, conform noilor documente, nu era „în prezent” pregătit pentru aderarea Rusiei. Kohl, în schimb, a fost scutit de problema inconfortabilă a NATO în apelurile telefonice și întâlnirile cu Elțin, potrivit lui Joachim Bitterlich, care era cel mai important consilier pe probleme de politică externă al cancelarului la acea vreme. Probabil că Elțin nu a adus în discuție acest lucru pentru că simțea că depindea în mare măsură de americani. Iar Kohl a evitat pur și simplu să spună ceva. Cei trei politicieni, Kohl, Clinton și Elțin, se plăceau și vorbeau informal. Fiul unui fermier din Munții Ural, Elțin crescuse în sărăcie înainte de a deveni mai târziu inginer. Kohl, care avea aproximativ aceeași vârstă, respecta curajul și dorința de reformă de care dăduse dovadă Elțin, care a înăbușit o tentativă de lovitură de stat comunistă în 1994. Kohl considera că sprijinul occidental pentru Elțin era vital, dar nu credea că sprijinul ar trebui să vină sub forma aderării la NATO.